Part II – La 2 metri sub ţărână

Al doilea tip, ca să mă leg de acelaşi subiect, maşina, este cel prin convenienţă. Acesta spre deosebire de primul, este gradual. Adică, dacă cumva un neisprăvit în netrebnicia lui, comite cumva eroarea de a parca pe un loc public, nemarcat şi nerezervat sau autorizat, dar pe care obişnuieşte altcineva să îl ocupe, acesta dintâi, veneticul, este semnalizat negreşit.
Zic gradual, pentru că putem observa grade de severitate ale semnalizării. Un ştergător ridicat se presupune că este o atenţionare amicală şi înţelegătoare, dar cu suficientă mustrare: “amice vezi că nu ai ocupat un loc nerevendicat, şi să nu se mai repete”.
Două ştergătoare ridicate indică fie o nervozitate mai accentuată a celui care şi-a găsit brusc avutul “cuvenit prin simpla lui existenţă” ocupat, fie o recidivă, indiferent dacă veneticul este acelaşi sau nu.
Heeii…, şi de acum încep gradele semidepresive. Dacă şi ştergătorul de lunetă este ridicat(în cazul existenţei lui) sau oglinzile pliate pe dos, atunci să fi convins, tu migratorule că eşti pasibil de o pedeapsă mai gravă. Numai absenţa, la momentul constatării ocupaţiei tale abuzive, te-a scăpat de soarta pieilor roşii în America atunci când a poposit “americanul sadea”, fătat prin dosul unei cârciumi în Irlanda. Adică jupuit, dat la fum şi sare, şi eventual liniştit şi înbunătăţit potrivit proverbului: “cel mai bun şi calm indian este cel de la doi metri sub ţărână”.

Part I – Semnalizarea prin stil şi marcă

Azi, ca în fiecare week-end, petrecând ore în şir în trafic, prin oraş, pe căi ocult de întortocheate ale străduţelor, sau dezinvolt blocate ale bulivardelor, mă simt cuprinsă de predispoziţia reflecţiei. Azi am reflectat asupra comunicării interumane, şi mai exact asupra semnalizării în general ca mijloc de comunicare. Am distins câteva moduri proprii româneşti de a semnala, de a semnaliza.

.
Primul tip este semnalizarea prin stil şi marcă – spre exemplu, în trafic, cei care posedă o anumită marcă de maşină, de obicei premium, dar nu numai, semnalizează prin stil. Nu folosesc mai deloc, sau niciodată semnalizatoarele native ale maşinii, ci prin stilul de a se inocula de pe o bandă pe alta, îi semnalizează pârlitului de pe bandă, ca cineva, nu dăm nume, mă înţelegi… !!, persoana importantă urmează să facă o manevră, deci, “tu pârlitule fă-mi loc, fiindcă sunt mai tare ca tine şi am sau îmi arog acest drept”. Evident că stilul se face remarcat, motiv pentru care, aşa cum şi alte stiluri de semnalizare sunt repede ingerate şi asimilate, este adoptat şi de târâtoare şi paragini ambulante, aşa că propagarea semnalizării prin stil este profundă, verticală şi orizontală prin tot fluidul rutier.